Un articol din ediția din martie a BusinessClass aducea în prim-plan o problemă structurală tot mai acută a economiei moldovenești: costul forței de muncă crește mult mai rapid decât productivitatea. Drept urmare, costurile de producere sporesc într-un ritm mai accelerat decât în țările unde remunerarea este legată mai strâns de nivelul productivității. Într-un final, extinderea acestui dezechilibru conduce la reducerea și mai mare a competitivității mărfurilor și serviciilor moldovenești, care și așa pierd constant teren atât pe piețele externe, cât și pe cea internă.
În ultimii 25 de ani, salariul mediu din Republica Moldova a crescut de zece ori mai repede decât cel din zona euro, pe când productivitatea a rămas cu mult în urmă.
SALARII MICI, DAR PRODUCTIVITATEA – ȘI MAI MICĂ
Articolul constata, cu referire la o analiză a lui Veaceslav Ioniță, expert economic IDIS Viitorul, că, în ultimii 25 de ani, salariul mediu din Republica Moldova a crescut de zece ori mai repede decât cel din zona euro, pe când productivitatea a rămas cu mult în urmă. Drept urmare, în 2024, costurile forței de muncă ajungeau la un nivel record pentru Republica Moldova: 41% din PIB.
Deși salariile angajaților sunt mult mai reduse chiar și față de cele mai sărace țări din Uniunea Europeană – circa 5,6 euro/oră în Moldova, comparativ cu 10,6 euro în Bulgaria sau 12,5 euro în România – productivitatea este considerabil mai modestă. Un angajat din Republica Moldova generează în medie 8,2 euro/oră. Dacă facem o comparație cu țările din Balcanii de Vest, aflate și ele în proces de aderare la Uniunea Europeană, în Albania, un angajat generează 12,8 euro, iar în Serbia – 20 de euro. Acest raport evidențiază faptul că problema constă în relația dintre salarii și valoarea produsă.
Lipsa investițiilor reprezintă un factor critic: „În Germania, un loc de muncă este evaluat la 200 de mii de euro, în timp ce în Moldova, nu depășește 20 de mii de euro. Productivitatea înaltă nu poate fi obținută fără investiții”, concluziona Veaceslav Ioniță. Pe lângă aceasta, intensitatea muncii rămâne scăzută, iar multe companii nu adoptă procese ori tehnologii care să permită sporirea producției per unitatea de timp.
În concluzie, dacă salariile cresc mai rapid decât productivitatea, competitivitatea economică se reduce, iar companiile devin vulnerabile structural. Fără investiții consistente în tehnologie, capital uman și procese interne, discrepanța dintre costul muncii și valoarea produsă se va amplifica în continuare.
CREȘTERILE SALARIALE ÎN VIITOR SUNT O CERTITUDINE, NU ȘI CREȘTEREA PRODUCTIVITĂȚII
Mai mult, în contextul aderării la Uniunea Europeană, autoritățile sunt obligate să asigure sporirea salariilor minime până la momentul aderării la Uniunea Europeană până la cel puțin 50% din media comunității. Astfel, creșterile salariale ulterioare sunt o certitudine în Republica Moldova, fiind deja incluse în strategiile guvernamentale. Programul economic al premierului Alexandru Munteanu, prezentat publicului după alegerile parlamentare din toamna trecută, stabilește obiective clare: atingerea unui salariu minim de 10 mii de lei și a unui salariu mediu de 25 de mii de lei până în anul 2030.
În opinia lui Vladislav Caminschi, director executiv al Confederației Naționale a Patronatului din Republica Moldova (CNPM), expusă în sondajul din decembrie a BusinessClass, obiectivul privind salariul minim este realizabil, posibil chiar mai devreme, până în 2029. În schimb, atingerea unui salariu mediu de 25 de mii de lei este privită cu rezervă, estimările economice indicând valori mai apropiate de 22-23 de mii de lei. El consideră că, în lipsa unei creșteri economice rapide și neprevăzute, ar fi prudent să nu se avanseze previziuni prea optimiste.
Pe de altă parte, în contextul libertății de circulație care facilitează migrația forței de muncă către Uniunea Europeană, Vladislav Caminschi atrage atenția mediului de afaceri asupra unui aspect critic: deficitul acut de forță de muncă. El subliniază că majorarea salariilor este singura măsură eficientă pentru a păstra angajații în țară. Deși acest demers implică presiuni financiare pentru companii, lipsa motivației și a remunerării adecvate conduce la scăderea și mai mare a productivității și la instabilitate. În viziunea CNPM, un salariu corect nu reprezintă doar o obligație legală, ci și o investiție în viitorul și supraviețuirea afacerilor moldovenești.
În concluzie, autoritățile au ținte clare în ce privește majorarea salariilor, care sunt, după cum vedem, o necesitate, însă nu are planuri clare privind creșterea productivității, care se arată a fi un proces mult mai complex și care necesită timp, efort și investiții.
CERCUL VICIOS AL COMPETITIVITĂȚII SCĂZUTE
Subiectul productivității companiilor moldovenești este frecvent abordat în BusinessClass. Concluziile unui articol amplu la subiect, publicat acum doi ani, erau că Republica Moldova nu poate ieși dintr-un cerc vicios al competitivității scăzute și al unei economii care nu funcționează la standarde moderne de piață. Analiza sublinia că nu există soluții rapide, singura cale sustenabilă pe termen lung fiind creșterea productivității prin investiții, reforme și modernizarea proceselor economice. Epoca facilităților, a zonelor economice libere și a parcurilor cu statut fiscal special, care au atras, la un moment, investiții considerabile, apune. Deși au soluționat o serie de probleme pe termen scurt și mediu, asigurând un număr considerabil de locuri de muncă și venituri la buget, acestea nu au fost suficiente pentru a conduce la apariția unei economii durabile.
Astfel de modele nici nu sunt viabile pe termen lung, în special în contextul integrării europene, or UE nu admite facilități de ordin fiscal, care să dezechilibreze piețele comunității, inclusiv piața muncii. Productivitatea înaltă poate fi asigurată pe termen lung doar într-un mediu concurențial sănătos, unde companiile sunt puse constant în situația de a-și eficientiza activitatea, fie prin investiții în tehnologii, prin reorientarea spre activități cu valoare adăugate mai înaltă, fie prin sporirea culturii muncii.
Pentru moment însă, Republica Moldova se situează printre țările cu cea mai scăzută productivitate din Europa, atingând aproximativ 40% din nivelul României, diferențele de PIB per capita reflectând această realitate. Cauzele sunt diverse: decalaje tehnologice în anumite sectoare, insuficiența forței de muncă bine pregătite, management neperformant, o cultură organizațională slabă și un sistem educațional care nu răspunde cerințelor pieței. În companiile de stat, aceste probleme sunt exacerbate de infrastructura tehnică învechită, influențe politice și lipsa unei guvernanțe corporative orientate spre performanță.
Concluzia era că, fără investiții, know-how, instruire și un mediu de afaceri stabil, creșterea productivității nu poate fi realizată. Statul are rolul de a crea cadrul necesar, însă modernizarea efectivă depinde de modul în care sectorul privat își organizează procesele, își motivează angajații și implementează standarde moderne de management.
Alinierea la standardele Uniunii Europene cer atât reforme politico-instituționale și legislative, cât și existența unei economii capabile să reziste presiunii competitive europene, iar acest lucru ne obligă să sporim productivitatea.
O PREOCUPARE CONSTANTĂ A GUVERNULUI, ÎNSĂ FĂRĂ SOLUȚII REALE
De altfel, Guvernul atinge constant problema competitivității și productivității economiei naționale în documentele sale strategice. Acum doi ani, era vorba despre Programul PACC 2027. Deși nu este dedicat exclusiv productivității, documentul o tratează ca pe un indicator structural, indispensabil pentru convergența cu piața internă europeană. Programul urmărește modernizarea sectoarelor cu potențial ridicat, stimularea investițiilor productive, digitalizarea proceselor economice și dezvoltarea capitalului uman – toate elementele care influențează direct valoarea adăugată pe care o poate genera economia.
În esență, PACC 2027 recunoaște că Moldova nu poate concura prin volum, ci prin eficiență, tehnologie și competențe. De aceea, programul pune accent pe accesul la finanțare pentru investiții, pe infrastructură modernă, pe standarde compatibile cu UE și pe reducerea fragmentării și informalității. Toate aceste direcții sunt gândite pentru a crea un mediu economic capabil să susțină creșterea productivității – condiția fundamentală pentru salarii mai mari, exporturi competitive și retenția forței de muncă.
Un studiu recent realizat de economiștii Ion Lupan și Roman Laduș de la Consiliul Economic de pe lângă Prim-ministru propune, poate pentru prima dată în mod sistemic, o foaie de parcurs pentru ca Republica Moldova să accelereze convergența economică cu Uniunea Europeană. „Alinierea la standardele Uniunii Europene cer atât reforme politico-instituționale și legislative, cât și existența unei economii capabile, care să reziste presiunii competitive europene, iar acest lucru ne obligă, în primul rând, să sporim productivitatea”, spune Ion Lupan.
Analiza pornește de la cuantificarea decalajelor de productivitate în sectoarele economice, comparând 8,2 euro/oră produce un angajat din Republica Moldova, în Serbia, valoarea e de 20 de euro performanța Republicii Moldova cu reperele minime și medii din UE, și continuă cu identificarea domeniilor care ar putea genera cel mai mare impuls asupra PIB-ului până în 2030. Studiul propune și un pachet de reforme și pârghii de intervenție care să abordeze direct productivitatea și competitivitatea sectoarelor, cu scopul de a crea o creștere economică substanțială și durabilă.
SUNTEM LA UN NIVEL MAI JOS DE ECONOMIILE EUROPEI DE SUD-EST ÎNAINTE DE ADERAREA LOR LA UE
Radiografia structurii economice arată că economia Republicii Moldova este mai apropiată acum de nivelul economiilor Europei de Sud-Est înainte de aderarea lor la UE decât de nivelul minim european actual. Agricultura continuă să aibă o pondere disproporționat de mare în PIB – peste 7%, față de doar 1,6% în UE, în timp ce industria prelucrătoare rămâne subdezvoltată, cu o contribuție de doar 7,6% comparativ cu 14,3% în UE. Dominanța serviciilor nu este în sine o problemă, însă, în cazul Moldovei, aceasta reflectă mai degrabă prevalența activităților tradiționale, cu valoare adăugată redusă. Cauzele sunt cunoscute: investiții insuficiente, capital limitat per lucrător, fragmentarea excesivă a întreprinderilor, informalitate ridicată și o erodare demografică accentuată de migrația forței de muncă.
8,2 euro/oră produce un angajat din Republica Moldova, în Serbia, valoarea e de 20 de euro.
ATINGEREA NIVELULUI MINIM DE PRODUCTIVITATE AL UE – CREȘTERE ECONOMICĂ DE 50%
Aceste dezechilibre structurale se reflectă direct în productivitate. Agricultura funcționează la doar 4,04 euro pe oră, cu peste 50% sub cel mai slab nivel din UE și mult sub media europeană. Industria prelucrătoare generează 6,82 euro pe oră, la un decalaj de peste 90% față de minimul UE și departe de media de peste 40 de euro. În energie și apă, diferențele sunt și mai dramatice, cu productivități care coboară până la un sfert din cele mai slabe performanțe europene, pe fondul rețelelor îmbătrânite și al ineficiențelor de reglementare. Există și sectoare care se apropie de minimul Uniunii Europene – construcțiile sau transporturile, însă chiar și acestea rămân mult sub media europeană, ceea ce arată că problema nu este punctuală, ci sistemică.
Impactul potențial al recuperării acestor decalaje este însă remarcabil. Dacă Moldova ar reuși să atingă măcar nivelul minim de productivitate din UE în fiecare sector, valoarea adăugată brută națională ar urca la aproape 22 de miliarde de euro, iar PIB-ul ar crește cu peste 8,5 miliarde. Cele mai mari contribuții ar veni din comerț, industrie și educație, iar veniturile fiscale ar crește proporțional, cu încasări suplimentare de peste un miliard de euro doar din impozite indirecte.
Analiza arată limpede că, fără o creștere accelerată a productivității, Moldova nu poate spera să atingă niveluri salariale europene, să rețină forța de muncă sau să concureze pe piața internă a UE. Cu ea însă, potențialul de transformare este enorm.
Foaia de parcurs nu dublează programele existente, ci completează acolo unde lipsesc pârghiile decisive pentru competitivitate, accentuează măsurile prioritare și propune acțiuni fezabile, capabile să contribuie semnificativ la creștere.
SECTOARE CU CEL MAI MARE IMPACT ASUPRA PRODUCTIVITĂȚII
În fața acestor decalaje structurale, studiul realizat de Ion Lupan și Roman Laduș propune un set de soluții articulate în jurul unei idei simple: Moldova nu poate recupera diferențele față de UE fără o concentrare strategică pe sectoarele cu cel mai mare potențial de multiplicare economică. „Nu toate sectoarele pot trage economia în același ritm, iar resursele sunt limitate. Trebuie să investim acolo unde impactul asupra productivității și competitivității este cel mai mare”, subliniază Roman Laduș.
Pornind de la o evaluare multicriterială riguroasă, care a inclus contribuția actuală la PIB, decalajele de productivitate față de media UE, potențialul de export și substituire a importurilor, valorificarea suportului din Planul de Creștere al UE și oportunitățile globale au fost selectate opt sectoare prioritare: industria prelucrătoare, TIC, agricultura, serviciile profesionale și științifice, transporturile, serviciile administrative și de suport, construcțiile și energia. Acest mix, explică autorii, reprezintă „combinația optimă între sectoarele care pot genera valoare adăugată rapid și cele care deblochează infrastructura și reduc costurile la nivelul întregii economii”.
PROVOCĂRI CARE URMEAZĂ A FI DEPĂȘITE
Fiecare dintre aceste domenii prezintă însă propriile blocaje. Agricultura rămâne vulnerabilă din cauza prețurilor mici obținute de producători, a fragmentării pieței și a riscurilor climatice, amplificate de un sprijin public mult inferior Politicii Agricole Comune din UE. Industria prelucrătoare este frânată de difuzia lentă a tehnologiei în IMM-uri, de lipsa competențelor tehnice și de infrastructura insuficientă de standardizare, ceea ce limitează integrarea în lanțurile valorice europene. Energia suferă din cauza pierderilor mari în rețele, a digitalizării insuficiente și a ineficienței sistemelor de termoficare. Construcțiile sunt blocate de fragmentare, achiziții publice orientate spre cel mai mic preț și întârzieri administrative, în timp ce transporturile pierd productivitate din cauza timpilor mari de așteptare la frontieră și a dependenței excesive de transportul rutier. Sectorul TIC, deși dinamic, este limitat de un bazin redus de talente avansate și de o maturitate scăzută în securitate cibernetică, iar serviciile profesionale și administrative rămân captive în modele labor intensive, cu complexitate redusă și reglementări împovărătoare.
CE E DE FĂCUT
Foaia de parcurs propune un set coerent de acțiuni menite să accelereze productivitatea și competitivitatea, prin intervenții cu aplicabilitate transversală, dar cu efecte directe asupra mai multor sectoare economice. În agricultură, măsurile vizează irigarea culturilor cu valoare înaltă, revizuirea subvențiilor, dezvoltarea infrastructurii și facilitarea exporturilor agroalimentare. Industria ar beneficia de extinderea parcurilor industriale, de facilități pentru echipamente productive, de leasing pentru modernizare, de infrastructură de testare și metrologie, precum și de măsuri pentru substituirea importurilor și creșterea exporturilor. Pentru TIC, foaia de parcurs prevede menținerea avantajelor fiscale, dezvoltarea ecosistemelor specializate, digitalizarea interacțiunii cu statul și măsuri pentru competențe și inovare. Transportul este vizat prin acțiuni care țin de fluidizarea exporturilor, predictibilitatea procedurilor la frontieră și reducerea constrângerilor administrative. În construcții, accentul cade pe simplificarea și digitalizarea autorizării, accesul la echipamente și reforma achizițiilor publice. Activitățile administrative și de servicii suport, precum și activitățile profesionale, științifice și tehnice, ar beneficia de dereglementare, sandbox-uri, regimuri fiscale mai competitive și instrumente care facilitează conformarea, inovarea și integrarea în lanțuri valorice. În ansamblu, documentul conturează o agendă de măsuri concrete, orientate spre un mediu economic mai competitiv și mai favorabil dezvoltării întreprinderilor.
„Am analizat exhaustiv toate documentele de politici. Foaia de parcurs nu vine să dubleze strategiile și programele existente, ci completează acolo unde lipsesc pârghiile decisive pentru competitivitate, accentuează măsurile prioritare pentru moment și propune un set de acțiuni fezabile, care, cumulativ, sunt capabile să contribuie semnificativ la creștere”, explică Roman Laduș.
RESPONSABILIZAREA MINISTERELOR ȘI INDICATORII DE PERFORMANȚĂ
Impactul potențial arată semnificativ. Pachetele de reformă intersectorială – de la dereglementare și avantaje fiscale până la modernizarea achizițiilor publice – ar putea genera o creștere anuală suplimentară între 4% și 13%. În scenariul maxim, eliminarea decalajelor de productivitate și reducerea cu 70% a decalajului de ocupare față de UE ar putea duce la o dublare a PIB-ului pe termen mediu. „Nu este doar un exercițiu teoretic. Este o fereastră reală de oportunitate, dacă există ambiție pentru reforme și coerență în implementare”, afirmă Ion Lupan.
Pentru ca această transformare să fie posibilă, foaia de parcurs trebuie să fie asumată și monitorizată riguros, cu indicatori de performanță clari pentru fiecare minister și cu o capacitate reală de adaptare la schimbările regionale și globale. În viziunea autorilor, succesul depinde de o guvernanță economică care pune productivitatea în centrul deciziilor publice și de o colaborare strânsă între stat, mediul de afaceri și partenerii europeni, pornind de la principiul că, dacă ne dorim creștere economică, atunci fiecare acțiune / politică / investiție trebuie evaluată prin prisma contribuției sale la creștere.
Fiind centrată pe nevoile antreprenoriatului, foaia de parcurs ar urma să fie validată și monitorizată pe platforma Consiliului Economic de pe lângă Prim-ministru, care reunește peste 140 de membri – asociații de business, autorități publice și parteneri de dezvoltare. Implementarea foii de parcurs urmează să fie coordonată de vicepreședintele Consiliului – viceprim-ministrul Eugeniu Osmochescu, ministrul Dezvoltării Economice și Digitalizării. Această arhitectură instituțională este esențială pentru a asigura coerența reformelor și pentru a transforma convergența europeană dintr-un obiectiv declarativ într-un proces real, măsurabil și accelerat.
Cu 100% ar crește economia moldovenească, dacă ar fi eliminate decalajele de productivitate și redus cu 70% decalajului de ocupare față de UE.
Productivitatea nu poate crește doar prin controlul costurilor salariale. Este nevoie de flexibilitatea reală a pieței muncii, corelarea remunerației cu performanța, acces la finanțare pentru tehnologizare și un cadru fiscal stimulativ.
CORELAREA REMUNERAȚIEI CU PERFORMANȚA
În această discuție despre productivitate, Vladislav Caminschi aduce o perspectivă esențială, care vine direct din realitatea companiilor și din presiunile cu care se confruntă piața muncii. „Productivitatea nu poate crește doar prin controlul costurilor salariale. Este nevoie de flexibilitatea reală a pieței muncii, corelarea remunerației cu performanța, acces la finanțare pentru tehnologizare și un cadru fiscal stimulativ”, afirmă el, subliniind că soluțiile nu pot fi cosmetice, ci structurale.
În viziunea sa, presiunea pe costul unitar al muncii nu poate fi redusă fără instrumente care să permită angajatorilor să lege în mod real salariul de performanță. Patronatele cer de ani buni flexibilizarea sistemelor de salarizare, introducerea explicită a componentelor variabile și recunoașterea juridică a sistemelor interne de evaluare a performanței. Doar astfel, spune Caminschi, companiile pot recompensa rezultatele, pot sancționa neperformanța și pot crea o cultură a responsabilității. El insistă și asupra necesității unor contracte de muncă mai flexibile, adaptate proiectelor și obiectivelor, precum și asupra unui cadru disciplinar clar, care să permită gestionarea eficientă a necorespunderii profesionale. În același timp, stimulentele fiscale pentru companiile care investesc în managementul performanței ar crea un cerc virtuos între productivitate și remunerare.
Modernizarea legislației muncii este un alt pilon al viziunii sale. Caminschi observă că rigiditatea actuală nu mai corespunde realităților economice și că întreprinderile au nevoie de instrumente moderne: programe flexibile, săptămâni comprimate, anualizarea timpului de muncă, telemuncă și modele hibride reglementate clar. El pledează pentru proceduri mai previzibile în cazul restructurărilor economice, pentru digitalizarea completă a relațiilor de muncă și pentru o negociere colectivă care să permită adaptarea contractelor la specificul fiecărei firme. În opinia sa, chiar și salariul minim ar trebui corelat cu productivitatea, inflația și competitivitatea regională, pentru a evita dezechilibrele care pot afecta atât angajații, cât și angajatorii.
COMPANIILE AU NEVOIE DE BANI PENTRU TEHNOLOGIZARE
Un alt punct central al viziunii sale este accesul la finanțare pentru tehnologizare. Vladislav Caminschi avertizează că multe companii locale nu dispun de capital pentru investiții, iar fără tehnologizare, productivitatea nu poate crește. De aceea, el susține un mix de instrumente: granturi pentru digitalizare și automatizare, credite preferențiale garantate de stat, dobânzi subvenționate pentru investiții în productivitate, leasing pentru echipamente tehnologice și dezvoltarea unor piețe alternative de finanțare, precum venture capital sau private equity. În plus, stimulentele fiscale – amortizare accelerată, credite fiscale pentru investiții, scutiri pentru profitul reinvestit – ar putea accelera modernizarea. Tot aici, Caminschi vede un rol important pentru parteneriatele public-private, hub-urile industriale și clusterele tehnologice, care ar permite partajarea infrastructurii și reducerea costurilor. Iar pentru ca tehnologia să fie utilizată eficient, este nevoie de investiții în competențe: programe de reskilling și upskilling, vouchere pentru formare profesională și mecanisme de cofinanțare.
În ansamblu, viziunea lui Vladislav Caminschi pornește de la realitatea dură a deficitului de forță de muncă și ajunge la concluzia că singura cale sustenabilă pentru a păstra oamenii în țară și a crește competitivitatea este creșterea productivității. Iar aceasta nu poate fi obținută fără flexibilitate, investiții, tehnologizare și un cadru legislativ adaptat economiei moderne. Potrivit lui, „un angajat nemotivat și prost plătit nu aduce nici productivitate, nici stabilitate”, iar companiile trebuie să privească salariul corect: nu ca o povară, ci ca o investiție în propriul viitor.
ASPIRAȚIA SPRE UE CA IMBOLD PENTRU SPORIREA PRODUCTIVITĂȚII
În final, studiul realizat de Ion Lupan și Roman Laduș pune pe masă o concluzie esențială: convergența economică nu este doar un obiectiv tehnic, ci o condiție de supraviețuire. „Moldova nu mai are luxul de a avansa lent. Fereastra de oportunitate este îngustă, iar decalajele sunt prea mari pentru a fi recuperate fără o strategie clară și o mobilizare reală”, notează autorii. Iar această strategie începe, inevitabil, cu productivitatea – singurul indicator care poate transforma salariile, investițiile, exporturile și, în cele din urmă, nivelul de trai.
Un sprijin esențial pentru transformările necesare, inclusiv în ce privește productivitatea, este Planul de Creștere pentru Republica Moldova (Growth Plan), anunțat în 2024 și activ pentru perioada 2025-2027. Acesta reprezintă un pachet de sprijin financiar și economic al UE de 1,9 miliarde de euro, menit să accelereze integrarea europeană și dezvoltarea economică. Acesta vizează reforme structurale, infrastructură modernă și acces la piața unică a UE.
Privită în perspectivă istorică, situația Republicii Moldova este însă mai complexă față de cea în care s-au integrat în UE țările est-europene în anii 2000. Țara pornește astăzi dintr-un punct mult mai dificil decât acesta. La începutul perioadei post-sovietice, Moldova avea un nivel de dezvoltare comparabil cu România, Bulgaria sau Estonia. În 1990, PIB-ul pe cap de locuitor era chiar ușor peste cel al României. Trei decenii mai târziu însă, traiectoriile s-au despărțit radical: economia românească este de aproape trei ori mai mare, ajungând la peste 75% din media UE, în timp ce Moldova rămâne blocată la doar 29%.
Diferența nu ține doar de politici interne, ci și de context. Țările care au aderat în 2004-2007 au beneficiat de un climat geopolitic stabil, de investiții străine masive și de fonduri de preaderare care au finanțat infrastructura, modernizarea administrației și transformarea industrială. Moldova, în schimb, intră în procesul de aderare într-o perioadă marcată de prudență investițională, lanțuri valorice scurtate, tensiuni geopolitice și un risc regional amplificat de războiul din Ucraina și de conflictul transnistrean. Cu alte cuvinte, țara trebuie să recupereze un decalaj mai mare, cu resurse mai puține și într-un mediu mult mai volatil decât cel în care au evoluat statele din valurile anterioare.
De aceea, acțiunile orientate spre atingerea unui grad înalt de convergență cu ritmul economic din Uniunea Europeană, devin un obiectiv prioritar, iar productivitatea, în toate componentele ei, devine instrumentul central al acestei transformări.
Dacă Republica Moldova va reuși să-și dubleze PIB-ul până în 2030, așa cum arată scenariile ambițioase ale studiului secretariatului Consiliului Economic, depinde de capacitatea sa de a implementa reformele propuse, de a mobiliza resursele interne și externe și de a transforma presiunile actuale – demografice, economice, geopolitice – în impulsuri pentru modernizare. Lecția Europei Centrale este clară: convergența este posibilă, dar nu este garantată. Ea cere disciplină, viziune și o orientare neabătută spre sporirea productivității.