În linii mari, prețurile de transfer reprezintă acea valoare ce este acordată unei tranzacții în interiorul unui grup de companii. Dacă o companie își are producerea într-un stat, iar distribuția în altul, valoarea pe care o capătă aceste produse în evidențele contabile al fiecărui stat reprezintă prețurile de transfer. Acestea au ajuns „în lumina reflectoarelor fiscale” când au început a fi utilizate în scheme elevate de optimizare și planificare fiscală, urmărindu-se maximizarea profiturilor prin indicarea unei valori a mărfurilor ce ar crește nivelul de cheltuieli în țările cu regimuri fiscale mai grele (cote mai înalte), respectiv, diminuând baza de impunere cu impozitul pe profit, consecvent transferând aceste profituri în țările cu regimuri fiscale mai lejere. De fapt, companiile sunt în drept să utilizeze acele prețuri pe care le doresc. Această acțiune nu este ilegală, reglementarea în ceea ce ține de prețurile de transfer venind cu elemente de recalificare în scopuri fiscale.
Republica Moldova a fost mult timp o „pată albă” din punctul de vedere al acestor reglementări, fiind singura din regiune care încă nu le-a implementat, cu toate că se „cocheta” cu ideea dată încă de la începutul anilor 2000. Având un regim fiscal comparabil lejer pe dimensiunea impozitării profiturilor, se ajungea la concluzia că ar trebui să mai fie trase foloase de la acest „avantaj”, chiar dacă multe din statele și organizațiile partenere indicau asupra necesității de concurență fiscală loială și la nivel internațional. Acordul de Asociere cu UE și documentele ulterioare, chiar dacă nu conțin expres solicitarea, implică indirect o armonizare cu țările UE și pe această dimensiune. Apropo, la nivel internațional, principiile sunt setate de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică și de Organizația Națiunilor Unite.
Principiul de bază utilizat în (re)calcularea prețurilor de transfer este „principiul lungimii de braț”, care presupune calificarea, în scopuri fiscale, după caz, a unei valori majorate sau micșorate față de cea din contabilitatea grupului sau a companiei cu realizarea efectelor ce le implică acținea asupra profiturilor companiei, pornind de la una din cele cinci metode clasice de verificare. Desigur, asta ar implica niște costuri semnificative de formare a dosarului prețurilor de transfer (set de documente confirmative, prezentate la autoritatea fiscală), inclusiv de acces sau întreținere a unor baze de comparare, agreate la nivel internațional și recunoscute de autoritățile fiscale din ambele state implicate în tranzacție, costuri care sunt cel mai des diminuate prin transferul acestei sarcini companiilor de consultanță specializate, cu o vastă practică de formare și susținere a dosarului la nivel internațional.
Prețurile de transfer pot fi stabilite atât pentru bunuri, cât și pentru servicii (consultanță, IT etc.). În același timp, urmărirea prețurilor pentru servicii este mult mai dificilă decât urmărirea prețurilor la bunuri, pornind de la natura mai complicată a trasabilității lor, acestea fiind subiecte continue de discuții la nivel de reglementări internaționale.
Veronica Sirețeanu, ex ministru al Finanțelor, coordonator de proiecte la Finedu
