CINE ȘI CUM ne lucrează pământurile?

POLARIZAREA ȘI LEGEA LUI PARETO
Analiza realizată de Iurie Rija denotă faptul că sectorul agricol al Republicii Moldova este fragmentat excesiv, fiind caracterizat printr-o structură de tip „piramidă inversată”, unde resursele și puterea de piață sunt distribuite într-un mod inegal. În prezent, în țară, activează 6411 companii agricole care gestionează un fond funciar total de 1,28 milioane de hectare. Totuși, repartizarea acestui activ strategic nu este nici pe departe echitabilă, urmând o logică de tip oligopol.

Expertul clasifică jucătorii din piață în cinci grupuri economice. Cel mai numeros din ele, al cătuit din 4981 de entități, este cel al microîntre prinderilor, companii care lucrează până la 200 ha. Deși reprezintă aproape 78% din numărul total de companii, acestea controlează doar 20% din totalul suprafețelor agricole. La cealaltă extremă sunt agro-holdingurile, companii care gestionează peste două mii de hectare. Deși sunt doar 73 la nu măr, adică 1,1% din numărul total, acestea stăpânesc aproape 19% din suprafața arabilă.

Această structură creează un dezechilibru major în negocierea prețurilor și accesul la resurse. Companiile mari beneficiază de logistică proprie și acces direct la porturi, în timp ce fermierii mici sunt dependenți de intermediari și de prețurile de achiziție impuse de „marii traderi”. Iurie Rija subliniază că acest lucru reprezintă principala barieră în calea unei dezvoltări rurale omogene.

„AGRESORI” VERSUS „CONSERVATORI” ȘI BENEFICIILE ASOLAMENTULUI
Un punct central este modul în care companiile aleg ce să cultive. Analizând primii 50 de jucători din piață, care gestionează cumulat peste 314 mii de hectare, expertul subliniază modele de business divergente, unele bazate pe raportul dintre profitul imediat și altele – pe sustenabilitatea solului.

Există un grup de companii pe care specialistul le numește „conservatoare”. Acestea tind să aloce o pondere ridicată – peste 40-50% – culturilor de toamnă (grâu, orz). Este o formă de asigurare împotriva secetei, deoarece aceste culturi utilizează umiditatea acumulată iarna și sunt recoltate înainte de arșița extremă din iulie. Un exemplu în acest sens este Agrogled din Taraclia, care cultivă cereale de toamnă pe 65,7% din terenurile sale, minimizând riscurile climatice specifice sudului țării.

La polul opus, sunt „agresorii” comerciali sau cei care practică agricultura intensivă. Aceștia sunt axați masiv pe culturi tehnice înalt rentabile, precum floarea-soarelui și rapița, care însă scad rapid fertilitatea solului. În unele cazuri, cum este cel al Molsalvia, culturile tehnice ocupă până la 88% din suprafața cultivată. Expertul avertizează că ignorarea asolamentului în favoarea veniturilor rapide din export transformă terenurile agricole într-o resursă neregenerabilă, afectând grav calitatea cernoziomului pe termen lung.

Un exemplu notabil este utilizarea rapiței și a florii-soarelui. Deși sunt extrem de profitabile la export, aceste culturi nu ar trebui să revină pe același teren mai devreme de 5-6 ani. Analiza arată însă că, în goană după lichidități, mulți operatori mari depășesc pragul critic de 30% din suprafața alocată culturilor tehnice. Expertul oferă exemplul GLOBAL FARMING INTERNATIONAL, care menține un echilibru de 36,5% pentru culturile tehnice, o cifră la limita superioară a sustenabilității, dar justificată prin investiții masive în fertilizanți și tehnologii de precizie.

DIVERSIFICAREA CULTURILOR CA STRATEGIE DE SUPRAVIEȚUIRE
Analizând comportamentul companiilor mari, Iurie Rija evidențiază o discrepanță între regiunile geografice ale Moldovei în ceea ce privește asolamentul. În raioanele din centrul și sudul țării, unde ariditatea a devenit o constantă, strategia de însămânțare a devenit un exercițiu de matematică actuarială.

Expertul susține că managerii mai vizionari au început să reducă drastic suprafețele alocate porumbului, o cultură care a devenit extrem de riscantă în Moldova. În locul acestuia, se cultivă orz și mazăre, culturi care ajung la maturitate înainte de instalarea caniculei. Totuși, Iurie Rija avertizează asupra pericolului „monoculturii mascate”. Chiar dacă o companie raportează 4-5 culturi diferite, dacă floarea-soarelui și rapița ocupă mai mult de jumătate din suprafață, riscul de infestare a solului cu dăunători specifici și de epuizare a rezervelor de potasiu și fosfor este iminent. Expertul sugerează că statul ar trebui să impună un „pașaport al solului”, care să monitorizeze calitatea terenului la fiecare trei ani pentru exploatațiile care depășesc 500 de hectare.

GEOGRAFIA VULNERABILITĂȚII
Analiza relevă că succesul sau eșecul unei companii agricole în Republica Moldova depinde în mare măsură și de amplasarea geografică, însă strategiile de management pot corecta sau accentua aceste diferențe. Raioanele din nordul țării, precum Florești, Drochia sau Edineț, beneficiază de un regim pluviometric mai favorabil și soluri mai fertile. Acest lucru permite o diversitate mai mare a culturilor, inclusiv porumbul și sfecla de zahăr. În sud însă, agricultura a devenit un „exercițiu de supraviețuire econo mică”. Expertul specifică faptul că, în raioane precum Cahul sau UTA Găgăuzia, unde seceta este o constantă, companiile mari au început să renunțe la culturile de primăvară (porumb) în favoarea celor de toamnă. Totuși, micii fermieri din aceste zone, care nu au resurse pentru a investi în tehnologii de păstrare a umidității sau în sisteme de irigare, se confruntă cu un risc iminent de faliment.

Expertul subliniază că, fără o strategie națională de irigare, sudul Republicii Moldova riscă o „deșertificare eco nomică”, unde doar marile holdinguri vor putea rezista prin absorbția terenurilor de la producătorii mici ruinați. Această dinamică va duce la depopularea accelerată a satelor, deoarece „agricultura de holding” este una înalt mecanizată, care utilizează foarte puțină forță de muncă. Pentru sudul țării, irigarea nu este un lux, ci o condiție de existență. Expertul subliniază că marile companii au început deja să investească în sisteme proprii de irigații, dar acestea sunt insulare. Fără un program național care să conecteze companiile mici și medii la surse de apă, harta agricolă a Moldovei se va fragmenta iremediabil.

CLASIFICAREA COMPANIILOR AGRICOLE DUPĂ SUPRAFAȚA GESTIONATĂ

TOP COMPANII DUPĂ SUPRAFAȚA TERENURILOR ȘI STRATEGIA DE ÎNSĂMÂNȚARE A ACESTORA

DEPENDENȚA DE EXPORT ȘI „CAPCANA” MATERIEI PRIME
O altă problemă sistemică identificată de Iurie Rija este orientarea aproape exclusivă a marilor producători către exportul de materie primă brută. În loc să investească în unități de procesare: mori, fabrici de ulei, linii de ambalare sau sectorul zootehnic, majoritatea compa niilor din top-50 preferă calea cea mai scurtă către profit, porturile de la Dunăre sau Marea Neagră.

Totodată, peste 60% din capacitatea de depozitare a țării (silozuri și elevatoare) este controlată de primii 20 de jucători din piață. Această concentrare de infrastructură le oferă un avantaj strategic imens și anume capacitatea de a „aștepta” prețul cel mai bun. Pe de altă parte, fermierii mici sunt obligați să-și vândă marfa direct de pe câmp, în momentul recoltării, când prețurile sunt la cel mai scăzut nivel din an. Respectiv, marile holdinguri își stochează cerealele și le scot pe piață în ferestrele de oportunitate (ianuarie-martie). Expertul spune că acest mecanism funcționează ca o „taxă pe sărăcie” aplicată micilor producători. Mai mult, blocajele logistice de la frontiera cu România și capacitatea limitată a portului Giurgiulești transformă logistica într-un filtru care triază exportatorii. Doar cei care dețin propriile flote de camioane sau vagoane pot garanta livrările la timp către cumpărătorii internaționali, evitând penalitățile de întârziere care pot ruina o afacere de dimensiuni medii.

Această abordare transformă agricultura moldovenească într-un livrator de materie primă pentru piețele internaționale. Valoarea adăugată o „culeg” alte economii, în timp ce, pe plan local, rămân doar problemele de mediu și salariile mici din sectorul primar.

CLASA DE MIJLOC ȘI „STABILITATEA RURALĂ”
În ierarhia economică stabilită de expert, companiile care gestionează între 501 și 1000 de hectare reprezintă „coloana vertebrală” a agriculturii sănătoase. Aceste 390 de entități, circa 6,1% din total, nu au forța financiară a holdingurilor, dar nici nu suferă de precaritatea microfer mierilor. Expertul observă că acest segment este cel mai loial statului, profiturile sunt reinvestite local, tehnica este achiziționată prin credite bancare standard, iar locurile de muncă create sunt permanente, nu sezoniere.

Totuși, această „clasă de mijloc” este expusă unei presiuni duble. Pe de o parte, holdingurile tind să le „înghită” terenurile prin oferte de arendă mai agresive, profitând de lichiditățile de care dispun. Pe de altă parte, accesul la subvenții este adesea îngreunat de birocrația care favorizează fie proiectele sociale foarte mici, fie investițiile gigantice. Rija avertizează că erodarea acestui segment va duce la dispariția satelor „vii”, lăsând în urmă doar depozite de cereale mecanizate și pustietate socială.

SUBVENȚIILE LUCREAZĂ?
În altă ordine de idei, modul în care statul intervine în economie este unul discutabil. Expertul susține că actualul sistem de subvenționare nu face decât să adâncească prăpastia dintre grupuri. Holdingurile utilizează subvențiile pentru a-și consolida infrastructura de export, elevatoare și flote de transport, în timp ce companiile medii au nevoie vitală de aceste fonduri pentru industrializare și procesare. Fără o viziune clară, care să condiționeze sprijinul financiar de rotația culturilor sau de investițiile în procesare, statul finanțează, de fapt, epuizarea resurselor proprii. În anii de secetă, cum au fost 2020 sau 2022, șocurile economice au fost resimțite cel mai dur de micii producători, în timp ce marii jucători au reușit să compenseze pierderile prin volumele mari și contractele de tip „futures”.

TEHNOLOGIA DE PRECIZIE – UN MIRAJ?
Un alt aspect esențial subliniat în analiza lui Iurie Rija este decalajul tehnologic dintre competitori. Pentru primele două grupuri, cele care gestionează suprafețe de 1000 ha, agricultura a încetat de mult să fie o activitate bazată pe intuiție. Acești jucători au trecut la agricultura de precizie, utilizând monitorizarea prin satelit a biomasei (indicii NDVI), senzori de umiditate în sol și utilaje ghidate prin GPS.

Expertul observă că această digitalizare forțată nu este doar o metodă de a crește randamentul, ci și o formă de controlriguros al costurilor. Atunci când marjele de profit sunt erodate de prețul motorinei și al îngrășăminte lor, holdingurile reușesc să-și optimizeze consumurile cu până la 15-20% față de un fermier mic sau micro. Expertul atrage atenția că, în lipsa unor programe de subvenționare a tehnologiei digitale pentru fermierii mici, aceștia vor deveni necompetitivi nu din cauza lipsei de „hărnicie”, ci din cauza ineficienței tehnice. De facto, un tractor vechi de 20 de ani, utilizat pe o suprafață de 50 de hectare, consumă dublu față de o unitate modernă.

AGRICULTURĂ FĂRĂ OAMENI?
O secțiune „mai sensibilă” a analizei lui Iurie Rija vizează demografia rurală. Modelul de business al holdingurilor mari este unul intensiv. Aceasta înseamnă că o singură combină modernă, operată de un singur angajat, face munca a zece combine vechi. Deși eficient din punct de vedere economic, acest model contribuie la depopularea satelor.

Pe de altă parte, fermierii mici și micro sunt cei care susțin comunitatea locală, oferind locuri de muncă și menținând infrastructura socială. Expertul subliniază că, prin favorizarea indirectă a marilor jucători în procesul de subvenționare, statul accelerează, de fapt, migrația forței de muncă tinere către orașe sau către străinătate. „Un holding nu are nevoie de o școală sau de un medic în sat, are nevoie doar de o parcare pentru tehnica agricolă și de un depozit bine securizat”, avertizează expertul.

SPRE UN NOU MODEL AGRAR
Analiza lui Iurie Rija este nu doar o constatare, ci și un apel la acțiune pentru decidenții politici. Specialistul consideră că Republica Moldova este la o răscruce, fie continuă pe drumul actual, devenind o „fermă gigantică” administrată de câteva „consilii de administrație”, fie adoptă un model european, bazat pe ferme de familie consoli date în asociații de producători.

Pentru a schimba paradigma, Rija recomandă o redirecționare a subvențiilor către proiectele care includ procesarea materiei prime în proximitatea locului de producție. Specialistul sugerează că supraviețuirea sectorului depinde de trei piloni: asocierea forțată sau stimulată a micilor fermieri pentru a putea negocia cu marii traderi, limitarea legală a ponderii culturilor tehnice pentru protejarea cernoziomului și migrarea de la exportul de cereale brute la exportul de produse procesate.