Asigurarea agricolă – veriga lipsă
În opinia expertului în comerțul cu cereale, Iurie Rija, siguranța în agricultură este un pilon esențial al stabilității economice într-o țară agrară precum este Republica Moldova. Deși cadrul legal și sprijinul din partea statului sunt reglementate încă din anul 2004 prin Legea nr. 243-XV privind asigurarea subvenționată a riscurilor de producție în agricultură, realitatea din teren reflectă un decalaj major între intențiile politicii publice și aplicabilitatea practică a sistemului. În prezent, statul contribuie cu până la 70 % din valoarea primei de asigurare, iar nivelul de penetrare a asigurărilor agricole în sector rămâne extrem de redus — doar 1 % din suprafața agricolă este asigurată anual.
Situația poate fi explicată, în primul rând, prin lipsa unei culturi a asigurării în rândul fermierilor. Deși scopul declarat al legii a fost nu doar protejarea împotriva riscurilor climatice, dar și împărțirea poverii financiare între stat și companiile de asigurare, interesul agricultorilor a rămas scăzut. În pofida intervențiilor generoase ale statului, inclusiv în ani când subvenția a acoperit până la 80 % din primă, agricultorii continuă să perceapă asigurarea ca un cost inutil sau inaccesibil.
În același timp, rolul statului este afectat de anumite deficiențe administrative. Întârzierile frecvente în achitarea cotei subvenționate din prima de asigurare pun o presiune suplimentară asupra companiilor de asigurări. Există cazuri când acestea trebuie să onoreze despăgubiri fără a fi primit încă partea statului din primă. Dezechilibrul dat afectează indicatorii financiari ai asiguratorilor și diminuează interesul lor pentru promovarea asigurărilor în domeniul agricol. În unele cazuri, companiile sunt forțate să achite despăgubiri înainte de a încasa subvenția, ceea ce reduce atractivitatea acestui segment de piață.
Conform datelor oficiale, în anul 2024, cota alocată asigurărilor agricole din Fondul Național pentru Dezvoltarea Agriculturii, gestionat de Agenția pentru Intervenții și Plăți în Agricultură (AIPA), a fost de 3,2 %, ceea ce constituie aproximativ 60 milioane lei. Suma este una modestă în raport cu volumul de riscuri gestionate de fermieri, dar și în raport cu ponderea agriculturii în economia națională. De asemenea, valoarea totală a primelor achitate pentru agricultură în anul 2024 a constituit 110 milioane lei, circa 4,5 % din piața generală a asigurărilor, care constituie 2,4 miliarde lei.
Specialistul menționează faptul că problema enunțată mai sus nu este una doar structurală, ci și economică. Agricultura moldovenească suferă de lipsă cronică de lichidități. În același timp costurile tot mai ridicate pentru inputuri precum semințele, îngrășămintele, combustibilul și forța de muncă, lasă agricultorii cu resurse insuficiente pentru acoperirea celor 30 % din prima de asigurare. De multe ori, când ajung la etapa de analiză a oportunității unei polițe, fermierii constată că nu mai au fonduri disponibile. Respectiv de multe ori asigurarea rămâne un lux într-un context de supraviețuire.
Pe de altă parte, și costul în sine al primelor de asigurare este ridicat, în special pentru riscurile majore precum seceta. Riscul de secetă este cel mai costistor și ajunge la 8 % din suma asigurată, fiind acoperit în prezent doar pentru culturile de porumb. Totodată acestea sunt acoperite de un număr limitat de companii de asigurări, în condiții restrictive: doar pentru clienți fideli, în zone limitate, cu despăgubiri parțiale — de regulă 20 % din suma asigurată, dar nu mai mult de 8 200 lei per hectar. Aceste limitări reduc atractivitatea și încrederea fermierilor în sistemul de asigurări în agricultură.
Mai jos specialistul menționează nivelul mediu al contribuției pentru diverse riscuri în funcție de cultură, dar și calculul valorii primei de asigurare pentru riscul de secetă pe exemplul culturii de porumb.
Astfel în cazul unei suprafețe de teren cultivate cu porumb, la un cost mediu de asigurare de 40 mii de lei, fermierul are acces la o despăgubire de până la 420 mii de lei în cazul unei secete severe, ceea ce înseamnă un raport cost-beneficiu de peste 1 la 10. În același timp statul contribuie anual cu circa 70 milioane de lei pentru subvenționarea primelor agricole, iar rata de daune este de aproximativ 40-45 %. Această cifră sugerează că, teoretic, produsul de asigurare ar putea deveni profitabil și atractiv, dacă ar fi mai bine gestionat și mai răspândit în rândul companiilor din agricultură.
Analiza evoluției suprafețelor de teren agricol asigurate în Republica Moldova la prima vedere, arată o tendință de creștere începând cu anul 2021, culminând în 2023 cu un total de 18 627 hectare asigurate – un record în perioada analizată. Totuși, conform expertului în comerțul cu cereale, Iurie Rija, această evoluție aparent pozitivă trebuie privită în contextul real al agriculturii moldovenești: în 2023, cele 18 627 hectare asigurate reprezintau doar aproximativ 1,2 % din suprafața totală agricolă a țării. Cu alte cuvinte, deși cifrele absolute cresc, gradul de penetrare al asigurărilor agricole rămâne extrem de redus, iar sectorul este în continuare expus riscurilor climatice majore. Pentru anul 2024, datele nu sunt încă disponibile complet, însă este puțin probabil ca ponderea asigurării în totalul suprafețelor agricole să crească. Asta în contextul în care nu s-au schimbat fundamental cadrul de stimulare și percepția agricultorilor.
Din datele prezentate mai sus reiese că numărul de animale asigurate în Republica Moldova între anii 2017 și 2023 nu este atât de mare. Per general este evidențiat un interes redus. Deși în anul 2020 a fost înregistrat un vârf de circa peste 882 mii de capete asigurate, în special păsări, în restul anilor numărul total rămâne modest, iar în 2023 a scăzut la doar 58,2 mii de capete.
De asemenea un aspect care merită o atenție deosebită este situația suinelor, adică a porcilor, animale care sunt asigurate în cel mai mic număr pe întreaga perioadă analizată, iar în 2023 nu a fost înregistrat niciun porc asigurat. Această situație nu este întâmplătoare. Conform specialistului acest lucru are loc în mare parte deoarece asigurarea suinelor nu este condiționată de subvenționare per cap de animal, așa cum este în cazul bovinelor, ovinelor și caprinelor, în cazul cărora agricultorii pot primi sprijin direct pe fiecare animal, ceea ce face asigurarea necesară pentru accesarea subvențiilor.
În altă ordine de idei o altă cauză ce duce la nepopularitatea asigurării porcinelor ține de riscul crescut perceput de companiile de asigurare și reasigurare. Frecvența ridicată a apariției bolilor face ca acest risc să fie dificil de gestionat. Totodată, companiile de asigurare naționale, dar mai ales reasiguratorii internaționali rămân reticenți față de riscurile legate de bolile epidemiologice ale porcilor, care sunt extrem de greu de controlat, de aceea multe companii refuză să asigure suinele. În acest context, o companie elvețiană de reasigurare a comunicat franc reprezentantului moldovean că, în Republica Moldova, nu sunt respectate normele sanitar-veterinare în complexele zootehnice, ceea ce amplifică riscul de apariție și răspândire a unor boli precum pesta porcină africană (PPA) sau gripa aviară. Lipsa unor standarde riguroase și a supravegherii eficiente în sectorul zootehnic sporește neîncrederea actorilor internaționali și, implicit, reduce considerabil apetitul pentru asigurarea animalelor.
Dacă în cazul culturilor agricole, riscurile sunt în mare parte generate de factori climatici, care deși impredictibili, rămân exteriori și într-o anumită măsură modelabili prin bune practici agricole și tehnologii moderne, în cazul animalelor, riscurile sunt percepute ca fiind dubioase, sistemice și adesea cauzate de deficiențe structurale interne. Această percepție este accentuată de vulnerabilitatea instituțională a autorităților responsabile de supravegherea sanitar-veterinară, fapt ce generează incertitudine în capacitatea statului de a preveni și gestiona crizele epidemiologice în sectorul zootehnic.
Este sau nu o soluție?
Potrivit specialistului introducerea asigurării obligatorii în agricultură nu este o soluție aplicabilă în contextul Republicii Moldova, deoarece mulți fermieri, în special cei mici, nu ar putea face față financiar unor contribuții impuse. Totodată nu trebuie desconsiderată și capacitatea limitată a statului de a achita subvenția pentru un volum mare de polițe. În schimb, o abordare mai eficientă este introducerea unei condiționalități pentru accesul la subvenții – adică, doar agricultorii care sunt asigurați să poată beneficia de sprijinul financiar din partea statului. Această metodă va crea un stimulent economic real, fără a încălca libertatea de alegere. De asemenea, o altă cale de stimulare este impunerea de către bănci a obligativității de asigurare a bunurilor finanțate – practică deja parțial implementată în cazul creditelor garantate pentru recoltă sau animale. Aceasta va transforma asigurarea într-o normă financiară, nu doar agricolă, dar va și facilita integrarea sectorului într-o logică de risc controlat.
Totodată, chiar și condiționarea accesului la subvenții de existența unei polițe de asigurare va genera inevitabil, nemulțumiri și rezistență din partea unor agricultori. Cu toate acestea, pe termen lung, o astfel de măsură este necesară, deoarece Republica Moldova trebuie să depășească practica păguboasă prin care, în momentul apariției unui fenomen de forță majoră — cum ar fi seceta —, soluția de avarie devine organizarea de proteste și solicitarea de fonduri de la stat. În plus, mulți agricultori se confruntă cu ceea ce economia comportamentală numește „dilema samariteanului”. Este vorba despre convingerea că, în cazul producerii unor calamități naturale de proporții — cum ar fi seceta, grindina sau inundațiile — statul va interveni oricum cu ajutoare financiare excepționale. Astfel, în percepția agricultorilor, nu mai are sens să plătească din timp pentru o poliță de asigurare, deoarece ajutorul va veni „la nevoie”, gratuit. O abordare mai matură și progresivă este ca pierderile din cauza calamităților naturale să fie gestionate în mod legal și previzibil, prin intermediul despăgubirilor oferite de companiile de asigurări, în baza unor contracte încheiate anterior. Astfel, sistemul agricol ar deveni mai stabil, iar sprijinul de stat ar putea fi direcționat mai eficient spre investiții, nu doar spre acoperirea pierderilor.
În același timp pentru ca acest sistem să devină și credibil, statul are un rol esențial în supravegherea și auditarea corectitudinii despăgubirilor. Trebuie verificate periodic condițiile de plată și eliminarea clauzelor contractuale abuzive care permit companiilor de asigurări să refuze despăgubiri. În cele din urmă, trebuie menționat că nu toți agricultorii au aceeași nevoie de asigurare. Unii fermieri mari sunt deja dotați cu tehnologii moderne de prevenție, infrastructură organizată cu plase antigrindină, irigații și sisteme anti îngheț, acestea reduc substanțial riscurile. Însă majoritatea fermierilor mici și medii nu au aceste resurse, iar pentru ei asigurarea nu este doar importantă, ci vitală. În plus asigurarea ar oferi o stabilitate psihologică pentru fermierii mici care depind în mare parte de profiturile generate din recolte, nefiind disponibile fonduri de rezervă interne, care ar putea acoperi cheltuieli de forță majoră.
Un alt aspect foarte important menționat de Iurie Rija este faptul că dacă mai mulți agricultoriar apela la serviciile companiilor de asigurare, costul ar scădea datorită împărțirii riscului la un număr mai mare de beneficiari. Aceasta este, de fapt, cheia succesului: masa critică de participanți va permite stabilizarea primelor, eficientizarea gestionării fondului de risc și, în cele din urmă, creșterea gradului de reziliență al întregului sector agricol din Republica Moldova.
De altfel, avantajele asigurării nu sunt limitate doar la obținerea despăgubirilor în caz de calamități naturale. Un producător agricol asigurat beneficiază automat de un set mai larg de oportunități comerciale și financiare. Printre acestea se numără accesul prioritar la servicii bancare, obținerea mai ușoară a creditelor agricole, posibilitatea de a încheia contracte de tip „futures” – care asigură prețuri și piețe de desfacere în avans – precum și construirea unor relații mai stabile cu furnizorii de inputuri agricole, îngrășăminte, produse fitosanitare, combustibil. În acest mod, asigurarea agricolă devine nu doar o măsură de protecție, ci și un instrument strategic de acces la finanțare și de consolidare a lanțului valoric în agricultură.
Avem de unde lua exemplu
În timp ce Republica Moldova se confruntă cu un sistem de asigurări agricole slab dezvoltat, multe țări din lume au reușit să construiască mecanisme robuste, adaptate realităților locale, care combină eficiența economică cu sprijinul public și responsabilitatea producătorilor. În opinia expertului, modele de asiguare în agricultură din alte țări sau exemple de urmat pentru țara noastră sunt o mulțime. Experiența acestor state poate oferi repere valoroase pentru dezvoltarea unui model funcțional și sustenabil însectorul agricol autohton.
Unul dintre cele mai relevante exemple regionale, cu potențial direct de adaptare în Republica Moldova, este modelul turc de asigurare agricolă, cunoscut sub numele de sistemul de asigurare agricolă din Turcia, (TARSİM). Acest sistem a fost creat în 2005 și este considerat un model de bună practică la nivel internațional, inclusiv de către Banca Mondială și Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO), datorită echilibrului său între implicarea statului și piața privată. Modelul TARSİM este construit pe un parteneriat public-privat reglementat prin lege, în care statul are un rol activ nu doar în subvenționarea primelor, dar și în administrarea și supravegherea sistemului. Statul turc subvenționează între 50 % și 67 % din valoarea primelor de asigurare, în funcție de cultură și tipul de risc acoperit, iar produsele sunt dezvoltate și distribuite de companii private de asigurări care operează sub supravegherea unei entități centrale. Această entitate, TARSİM, este o platformă unică de coordonare care asigură standardizarea contractelor, evaluarea unitară a daunelor, centralizarea riscurilor și gestionarea fondurilor de reasigurare.
În tot acest sistem, un aspect esențial este că evaluarea daunelor este realizată de experți independenți acreditați, nu de companiile de asigurări, ceea ce oferă fermierilor un grad mai mare de încredere în corectitudinea sistemului. Totodată, TARSİM gestionează și un fond de reechilibrare care acoperă pierderi financiare ale companiilor în caz de catastrofe mai mari. Mecanismul permite menținerea unor prime accesibile chiar și în zonele cu risc ridicat.
Adaptarea modelului TARSİM în Republica Moldova va necesita în primul rând crearea unei structuri centrale de coordonare și supraveghere a asigurărilorîn agricultură, care să funcționeze independent de companiile private, dar în colaborare strânsă cu acestea. Această entitate – un consorțiu format din reprezentanți ai statului, ai asiguratorilor și ai fermierilor – va prelua rolul de standardizare a produselor, de autorizare a evaluatorilor de daune și de transparență în despăgubiri.
De altfel, o lecție importantă oferită de modelul turc de asigurări în agricultură ține și de digitalizarea completă a procesului de contractare, inspecție și despăgubire. Prin aplicații mobile și baze de date digitale integrate, fermierii turci pot semna polițe, raporta daune și urmări statutul dosarelor fără a părăsi ferma. Chiar dacă o astfel de măsură este dificil de implementat în Republica Moldova, mai ales în mediul rural unde nivelul de digitalizare este redus, este necesar de implementat gradual acest model. Prin pași concreți de modernizare administrativă și investiții în infrastructura digitală, atât la nivelul autorităților publice, cât și în rândul companiilor de asigurare. Alocarea mijloacelor financiare pentru dezvoltarea acestor soluții digitale nu mai trebuie privită ca un lux, ci ca o investiție strategică, care va reduce birocrația, va scădea costurile operaționale și va crește transparența și încrederea în sistem. În special pentru fermierii tineri și antreprenorii agricoli moderni, digitalizarea va deveni un factor determinant în decizia de a se implica activ în mecanismele de protecție prin asigurare.
Mai mult de atât, pentru replicarea cu succes a acestui model, este nevoie și de construirea unui fond național de reasigurare agricolă, în parteneriat cu entități internaționale sau regionale. Acest fond va servi ca o plasă de siguranță în cazul producerii de dezastre naturale de amploare, împărțind riscul între stat, companiile de asigurare și eventual, organizații internaționale de sprijin pe direcția agricolă sau climaterică.
Fondurile mutuale o soluție!?
Un alt model eficient, aplicat cu succes în mai multe state europene, este constituirea fondurilor mutuale agricole, gestionate de fermieri sau de organizațiile lor profesionale. Aceste fonduri funcționează ca o formă de autoasigurare colectivă, în care contribuțiile sunt acumulate într-un buget comun, iar despăgubirile sunt acordate membrilor în baza unor reguli clare, stabilite de un consiliu pe interiorul organizației. Un exemplu este Franța, unde fondurile mutuale agricole, cunoscute sub denumirea de „mutuelles agricoles”, sunt organizate pe sectoare și regiuni, iar fermierii, care sunt membri participă activ la guvernanța fondului, având un rol direct în deciziile privind condițiile de despăgubire. În Olanda, un sistem similar funcționează în sectorul horticol, unde asociațiile de producători își administrează propriile fonduri de risc, cu sprijin tehnic din partea statului și acces la reasigurarea publică. În Spania, fondurile mutuale sunt integrate în sistemul național de asigurare agricolă și beneficiază de cofinanțare din partea guvernului central, însă managementul este în mare parte realizat de organizații ale fermierilor. Cheia succesului acestor modele constă în implicarea directă a beneficiarilor în gestionarea riscului, fapt ce reduce suspiciunile legate de corectitudinea despăgubirilor și permite o adaptare mai flexibilă la specificul local. În Republica Moldova, dezvoltarea unor astfel de fonduri mutuale, fie la nivel regional, fie pe ramuri agricole este una dintre soluțiile posibile, soluție ce ar asigura o viabilitate garantată sistemului clasic de asigurare. În acest caz, sprijinul statului vine sub formă de subvenții, dar controlul operațional rămâne în mâinile fermierilor, pentru a stimula încrederea și participarea activă.
În altă ordine de idei dacă e să subliniem încă odată beneficiile sistemului turc de asigurări în agricultură, pe termen lung, modelul turc oferă Republicii Moldova un exemplu funcțional și adaptabil despre cum asigurarea agricolă poate deveni o componentă esențială a politicii publice agricole, depășind simplul rol de instrument de gestionare a riscurilor. Este, de fapt, un mecanism integrat de dezvoltare rurală, protecție socială și modernizare economică, care contribuie la consolidarea stabilității financiare a fermierilor și la eficientizarea utilizării resurselor publice. Astfel sectorul agricol ar putea căpăta acel grad de stabilitate, care este esențial atunci când este vorba despre atragerea investițiilor majore în agricultură.
În același timp, după părerea lui Iurie Rija, pentru a construi un sistem viabil, sustenabil și adaptat realităților moldovenești, nu este suficient să ne inspirăm dintr-un singur model. Este necesară o analiză aprofundată a practicilor din mai multe țări. O concluzie certă ține de faptul că este tot mai evident că sistemul actual de asigurări agricole din Republica Moldova nu este eficient. Gradul redus de acoperire, încrederea scăzută în mecanismele de despăgubire și percepția că statul va interveni oricum în caz de dezastru – toate acestea contribuie la blocarea unei dezvoltări sănătoase a pieței de asigurări pe direcția agricultură. În același timp toți acești factori tărăgănează dezvoltarea agriculturii ca sector economic, stabil cu profitabilitate constantă. Cum este menționat și mai sus, aici intervine o problemă structurală esențială: dilema samariteanului, în care fermierii evită să se asigure pentru că se bazează pe sprijinul excepțional al statului în caz de calamitate. Acest model reactiv, imprevizibil și inechitabil trebuie înlocuit cu un model progresiv, responsabil și sustenabil – bazat pe asigurare, în care riscul este gestionat preventiv, nu compensat post-factum. În același timp acest model pro activ ar facilita dezvoltarea companiilor agricole și facilitarea accesului acestora la noi piețe de desfacere, dar și la noi parteneri în vederea achiziționării de inputuri.
Într-un context în care fenomenele climatice extreme sunt din ce în ce mai frecvente, iar solicitările de despăgubiri din partea agricultorilor pun o presiune tot mai mare pe bugetul public, devine absolut necesară regândirea unui sistem coerent și predictibil de politici agricole. Asigurarea agricolă trebuie integrată într-un cadru strategic mai larg. Doar astfel, Republica Moldova poate trece de la reacții post factum la un sistem agricol rezilient, care poate cu ușurință fi integrat în politica agricolă comună în contextul integrării europene și care ar fi capabil să facă față provocărilor actuale și celor care urmează.
